Din dorința de a-și
vedea copilul stând în picioare cât mai repede, mulți părinți grăbesc acest
proces prin tot felul de acțiuni sau obiecte ajutătoare care, de cele mai multe
ori, au efecte negative în dezvoltarea celui mic.

Primii pași ai copilului Arhivă Adevărul

Primii pași și primele cuvinte
sunt poate cele mai așteptate evenimente din primii ani de viață ai unui copil.
Înainte de a cere sfatul sau ajutorul unui medic pediatru, mulți părinți
consideră că le sunt de ajutor celor mici ținându-i de mână, punându-i într-un
premergător sau făcând cu ei tot soiul de activități care nu sunt în pas cu
etapele de dezvoltare. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Alin Gabriel Sterian,
medic primar ortopedie și traumatologie pediatrică la Spitalul Zetta, vorbește
despre cum ar trebui să se pregătească părinții pentru primii pași ai copilului
și care este rolul lor.

El oferă sfaturi legate de mișcarea specifică pe care
ar trebui să o facă cei mici, ce obiecte le sunt utile sau care încălțăminte
este recomandată. De asemenea, medicul vorbește și despre momentele în care
părinții ar trebui să se îngrijoreze și să meargă la un specialist în
neurologie – cel mai des întâlnite cazuri fiind ale copiilor care, fără motiv
întemeiat, continuă să meargă pe vârfuri.

„Weekend
Adevărul“:
La ce vârstă ar trebui copilul să înceapă să meargă?

Dr. Alin Gabriel Sterian: Ne referim mai degrabă
la un anumit interval, nu neapărat o vârstă. Fiecare copil are
particularitățile lui, așa că nu există neapărat x zile sau luni de la naștere
când copilul merge. În mod normal, în principiu să zicem, ar fi la vârsta de un an, dar
fiecare are o înțelegere diferită despre mersul copilului. Sunt părinți care
consideră că cel mic merge din momentul în care îl pun în premergător sau îl
țin ei de mânuțe. Alți părinți cred că bebe merge dacă se ridică pe marginea
mobilei, se
sprijină de un obiect de înălțimea lui și stă în picioare. Dar, în principiu, pe la un
an, un an și două luni de la momentul nașterii este intervalul în care copilul ar trebui măcar să se ridice
singur.

Ce înseamnă câțiva pași cu sprijin?

Trebuie să definim ce înseamnă aceasta,
pentru că, în funcție de cum încercăm noi să-l ajutăm, de fapt mai mult îl
forțăm. Și ca orice lucru din viață,
dacă e forțat, de cele mai multe ori strică.

Care sunt
etapele de dezvoltare a mersului celui mic?

Cred că în primii doi ani elementul
cel mai important pe care trebuie să-l avem în vedere e răbdarea părinților.
Este foarte important să se înțeleagă acest aspect. Nu e nicio competiție aici,
nu e nicio grabă. Nu trebuie să ne comparăm propriul copil cu altul, că e mai
bun, mai deștept, că merge mai repede, mai bine. Sunt anumite intervale pe care
trebuie să le avem în vedere. Contează
foarte mult și consulturile la pediatru, la ortoped. Sunt anumite borne pe care
trebuie să le atingă copilul: să își țină
capul la trei luni, stat în fund la șase luni,
mers de-a bușilea pe la opt-zece luni.

O ecografie
preventivă

Când ar trebui
să se îngrijoreze părinţii?

Cred că un semnal de alarmă real ar
fi undeva pe la un an și șase luni, dacă cel mic nu se ridică singur și nu
poate nici măcar să stea sprijinit de ceva la nivelul lui. Dacă un copil nu își
ține capul la 6 luni, nu stă în capul oaselor la 10 luni, la fel, atunci este un semn de întrebare, iar părinții trebuie să
se adreseze specialistului. Colaborarea cu colegii de la neurologie este foartă
importantă. Noi ne referim la tot sistemul motric, la oase, la mușchi, la
țesuturile moi, dar, bineînțeles, ne gândim și la creier, la nervi, la
coordonatorul principal care este creierul. Dacă există o întârziere, trebuie
să ne gândim și la patologiile care nu sunt în sfera noastră de competență.

Când trebuie să meargă părintele cu
cel mic la o primă vizită la ortoped?

Prima vizită ar trebui să fie la trei-patru săptămâni
de la naștere, când,
în principiu, se face și ecografia de șold.

Este obligatorie această ecografie?

Nu este obligatorie, dar având în
vedere tehnica și accesibilitatea investigației, copiii pot beneficia de
aceasta fără un sacrificiu foarte mare din partea părinților, pentru că sunt
multe centre și locuri în care se face.

De ce este necesară investigația?

Pentru că un examen clinic făcut
nepotrivit poate să fie înșelător. Și atunci sunt anumite situații în care
copilul poate avea o patologie a șoldului care nu este diagnosticată, pentru că
cine a făcut examenul clinic a considerat că este în regulă. Când vorbim de
patologia șoldului la nou-născuți ne referim la luxație, care este foarte
evidentă dacă este pe o singură parte. Oricine poate să-și dea seama că un picior este mai scurt.

De ce se poate naște
un
bebeluș cu această luxație de șold?

În primul rând, poate să fie o luxație
congenitală. Pur și simplu așa s-au dezvoltat oasele lui. Sau, mai degrabă spus, nu s-au dezvoltat
suficient de bine și atunci capul femural iese din cotil și este luxat.
Păcăleala în această patologie este că,
fiind congenitală,
nu este nici dureroasă. Avantajul ecografiei este că identifică în timp util
această patologie, oferă mult mai multe informații la o vârstă mică.
Bineînțeles, cu cât diagnosticarea se face mai repede, cu atât se tratează mai
repede. Și având în vedere cât de bine se compensează copiii, au șanse ca
vindecarea să fie completă.

Ecografia este foarte importantă și ajută la
diagnosticarea precoce a acestei luxații. Altfel tratezi un copil de o lună,
două luni și altfel tratezi un copil de un an și jumătate, când luxația este
mult mai invazivă și,
bineînțeles, rezultatele sunt mult
mai proaste. Eu le spun părinților că trebuie să facă ecografia inițială dacă
sunt ceva probleme și să o repete undeva în jurul vârstei de trei luni și jumătate, patru luni. Părinții
trec printr-o perioadă destul de stresantă când apare un copil și poate că uită
că pe lista care conține ceea ce au de făcut trebuie să pună și ecografia de șold. Dar
investigația este obligatorie.

Fiecare etapă
are importanța ei

În dezvoltarea mersului copilului,
ce rol joacă genetica? Dacă părinții știu că ei au mers mai repede sau
mai încet, își pot da seama cum se va întâmpla și cu cel mic?

Cred că genetica are mai mult de-a
face cu o boală preexistentă. Dacă în familie există un anumit sindrom din
sfera neurologică, de exemplu, atunci ne putem gândi la un determinism. Dar
întârzierea legată
de mers este o urmare a unei boli deja existente. Nu există un mesaj genetic pentru a merge mai repede. În
principiu, dacă se întâmplă să mergi mai târziu, este o problemă a unei boli care
se asociază. Piciorul copilului, ca de altfel întregul lui corp, este într-o continuă
evoluție. Când
vor merge, ei nu
se vor coordona ca un adult. Pe măsură ce se mielinizează, iar structurile
nervoase și mușchii încep să fie din ce în ce mai bine coordonați, evident că
încep să funcționeze altfel. Vorbim de părțile moi, de tot ceea ce înseamnă
tendoane, ligament, iar la copii există o hiperlaxitate fiziologică, care e mare la
început. Dar, pe
măsură ce cresc, aceasta scade. La început,
toți copiii au platfus, cel puțin până la vârsta de 2 ani.

Trebuie să facă ceva părinţii în
acest sens?

În primul rând, nu trebuie să se sperie sau să caute orteze, talonete,
chestii super-complicate, să țină piciorul într-o anumită poziție. Sunt studii foarte
întemeiate care arată că nu există nicio diferență între 0 și 2 ani, între un copil cu
un picior plat fiziologic care n-a făcut niciun fel de tratament și unul care a avut orteze, care a mers la kineto,
recuperare etc. Este nevoie de răbdare pentru ca oasele și mușchii să se dezvolte, copilul să capete dexteritatea
de care are nevoie pentru a putea păși. La început e normal să fie împiedicați,
pentru ei fiind ceva nou, iar apoi se dezvoltă din toate punctele de vedere.
Noi am avut nevoie de milioane de ani
să ne ridicăm în picioare, să stăm drepți, să coordonăm cele două picioare, ca unul să meargă în față și
celălalt să rămână pe loc. Să ne gândim
și
la evoluția
noastră, de la cum am învățat să trecem
de la faza de sprijin la progresie și,
bineînțeles, și copilul trebuie să urmeze toți acești pași.

Medicul Alin Gabriel Sterian

Premergătorul
necorespunzător este dăunător

De ce merg copiii pe vârfuri la
început?

Mai degrabă este o obișnuință pe
care o capătă. De exemplu, ținem copilul de mâini să meargă sau îl punem în premergător,
el nu reușește să atingă pământul cu picioarele
și evident că s-a învățat că mersul lui e pe vârfuri. Ținutul acesta de mâini este dăunător, la fel și folosirea
premergătorului,
pentru că noi suntem înalți, iar ei
sunt mici. Evident că noi ne aplecăm, dar nu putem să ne aplecăm atât de jos
încât să îi sprijinim cumva la nivelul mânuțelor lor tot timpul, așa că ei stau cu mâinile în
sus și invariabil pe vârfuri. De fapt,
mai mult tragem copilul după noi, el nu merge.

Dacă vedem că cel mic merge pe
vârfuri și nu s-au întâmplat toate aceste lucruri – pus în premergător de
la șapte luni, ținut de mâini etc. –, atunci s-ar putea să ne gândim că este o problemă neurologică?

De regulă, eu îi rog pe părinții ai căror copii
merg pe vârfuri să ajungă în primul rând la un neurolog pentru că poate exista o patologie
pentru care mersul acesta este primul semn. Copilul ar avea o problemă care nu
a fost diagnosticată.

Probleme
vechi, timpuri noi

În afara problemei de șold despre care vorbeați, un copil se mai poate
naște și cu probleme ortopedice?

Sunt deformități la nivelul
picioarelor și patologii fiziologice corectabile prin kinetoterapie sau orteze.
Pot fi patologii foarte severe care necesită tratament specializat ortopedic
sau chiar intervenții chirurgicale pentru a obține o corecție a lor, dar, de obicei, problemele acestea sunt la nivelul
membrelor inferioare, foarte rar un membru superior este afectat.

Ați observat
dacă sunt anumite cauze externe, precum stresul sau poluarea, care pot determina
afecțiuni ortopedice la nou-născuți?

Sunt anumite probleme ortopedice
clar generate de toată agresiunea aceasta în care existăm noi, din păcate. Pot
spune cu siguranță că apar
mult mai des tot felul de sindroame și malformații congenitale, dar cumva e și
mai greu de estimat, pentru că poate acum a crescut și rata de diagnoză, poate
depinde și în ce sistem medical te afli și cum e populația, accesul oamenilor la sistemul de sănătate și educația
lor, de viața de zi cu zi. Poate problemele acestea erau dintotdeauna, dar acum sunt mai vizibile
pentru că
ajung la doctor mai mulți oameni. Dacă ne raportăm la condițiile de
viață, cum era în România acum 50 de ani și cum suntem acum, cu siguranță
accesul la medici
și la un diagnostic corect este
mult mai bun decât înainte.

„La înot se creează
canale
neurologice de coordonare între mâini și picioare“

„Weekend
Adevărul“:
Există jocuri recomandate prin care părinții cumva să stimuleze primii pași ai celui mic? Dumneavoastră ce
recomandați?

Dr. Alin Gabriel Sterian: Eu recomand ca piciorul copilului să
fie cât mai liber. Să poarte tot timpul o încălțăminte cât mai moale, nu ceva foarte rigid,
foarte dur. Ce ar putea să-i ajute pe ei chiar și din etapa în care să zicem că
se ridică singuri și merg cu sprijin – dar
sprijin la nivelul frontului lor vizual –
sunt niște dispozitive,
antemergătoarele, acele cărucioare pe care copiii le împing. Sunt bune în
principiu, dar trebuie luate pe mărimi. Dacă luăm un antemergător care este mai
mare decât copilul ca să-l împingă, el nu vede în faţă și atunci, evident, se pune pe
vârfuri. Eu le recomand părinților să achiziționeze covorașe ortopedice și să
le pună pe lângă mobilierul de care copilul s-a atașat cel mai mult, pe lângă care el se
mișcă sau unde stă mai mult și se joacă. Covorașele au suprafața foarte
denivelată și atunci îl ajută foarte mult,
stimulându-i foarte mulți senzori
din talpă, să simtă și instinctual cum e
suprafața –
mușchii încep să lucreze
altfel când este
o suprafață plată față de o suprafață cu denivelări. Genul acesta de activitate făcută pe
o suprafață cu denivelări este cu mult mai ajutătoare față de un premergător pe care
oricum părinții îl iau mai mare pentru că el crește și nu vor să
cumpere câte două într-un an.

Covorașele ortopedice îi ajută pe
copii să capete și încredere și curaj?

Să aibă încredere să se ridice,
să meargă. Aceste covorașe sunt făcute simplu, cu tot felul de forme care le stimulează mult și
curiozitatea, sunt
moi, copilul poate să
pună mâna, să le strângă. Este o experiență multisenzorială. Nu-i doar simplul contact cu suprafața pe
care merg.

Recomandați premergătoarele?

Nu, cu siguranță nu. Creează
această obișnuință a copilului că trebuie să meargă pe vârfuri. Pur și simplu,
ridicatul în picioare trebuie să apară la un anumit punct în evoluția
copilului, pentru că în organismul lui se întâmplă mai multe procese și
dezvoltarea neurologică duce în acel punct în care musculatura poate lucra și
se poate coordona. Sunt procese care se dezvoltă în timp, și atunci, dacă corpul nu este
suficient de bine pregătit pentru a susține greutatea, bineînțeles că pot
apărea probleme,
inclusiv cu cartilajele de creștere. Acestea sunt responsabile de creștere și
dacă sunt încărcate axial de la șase luni, în loc să fie încărcate de la un an, când se ridică copilul,
corpul nu înțelege semnalele și s-ar putea să apară anumite probleme chiar la
nivel osos. Astfel,
oasele pot rămâne
strâmbe sau se strâmbă ele mai mult din cauza asta.

Deci nu vorbim doar de o
obișnuință proastă; toate aceste probleme devin un chin pentru copil și
părinți. Trebuie mers cu cel mic
la kineto, iar pentru
asta,
părinții au nevoie de timp. Știți proverbul că graba strică treaba. Copiii
trebuie lăsați în ritmul lor. Ei se hotărăsc când să stea în picioare. Să-i lăsăm singuri să
exploreze. Să facă primii pași singuri, cu sprijin, pentru că ei sunt cei care
percep mediul
înconjurător, se
adaptează la el și văd exact cum trebuie să se mobilizeze. Când îl vedem că
face câțiva pași independent, putem să-l ajutăm cu sprijin, dar repet, nu ținut de mâini, nu în
hamuri. Da, putem să mergem cu el de mânuță,
dar să fie la nivelul lui, nu undeva deasupra capului ca să-l ridicăm.

Piciorul liber pentru dezvoltarea
musculaturii

Ca încălțăminte ce recomandați?

Trebuie să fie cât mai moale, cât
mai elastică. Nu mergem pe ideea că are piciorul plat, n-are boltă și să-i luăm
ceva foarte rigid ca să țină piciorul acolo fix ca într-o menghină. Dacă stă așa fix în acea
menghină, rezultatele chiar sunt invers:
el nu mai învață să folosească toți mușchii intrinseci ai piciorului, ai
degetelor și
putem observa că piciorul chiar se deformează mai rău.

Dar talonetele mai sunt recomandate?

Pot fi indicate, dar în cazul
pacienților mai mari,
cu siguranță. În primii doi
ani de viață n-au niciun sens. Pot
fi indicate chiar și la acea vârstă, dar într-o serie de patologii foarte
distincte și foarte rare, bineînțeles, recomandarea trebuie făcută de un medic
specialist pe baza unor radiografii. Ca acestea să aibă cu adevărat sens,
trebuie făcute când copiii stau în picioare, dar nu punem talonete la copii
care încă nu merg.

Buna coordonare se face în bazin

Cum să se pregătească părinții
pentru acești primi pași ai copilului lor? Ce ar trebui să înțeleagă?

În primul rând, nu trebuie să-l
grăbească. Sunt tot felul de ghiduri referitoare la dezvoltarea sa. Când
copilul e în jurul vârstei de un an, încercăm să punem pe lângă el obiecte care
să fie cumva la înălțimea lui, pe care el să se poată sprijini. Sunt cubulețe,
măsuțe de activități pentru ei, cumva să-i creăm un mediu de care el să se poată
sprijini, să
fie stimulat cât mai mult. Bineînțeles că
orice copil trebuie masat, se poate merge cu el la înot – acolo
învață să își folosească instinctul de supraviețuire, chiar și puțin haotic,
însă îl vezi cum reacționează prima
dată la submersie. Învață să-și creeze deja acele canale neurologice de
coordonare între mâini și picioare, pentru că primii pași şi ridicatul sunt un efort foarte mare.

La ce vârstă
ar putea părinții să îl ducă pe cel mic la înot?

Cam după șase-opt luni, când își ține bine capul. Oricum,
nu-l lăsăm singur în apă, tot timpul intră cu cineva și e important să-și țină
capul drept.
Asta contează cel mai mult. Să aibă și el un tonus bun.

Masajele la ce folosesc și cum se
fac?

În primul rând, stimulează musculatura, tegumentele. La
începutul vieții, când ei de-abia
s-au născut și au stat într-un spațiu restrâns, au tot felul de poziții inflexibile. Bineînțeles că trebuie
să activăm musculatura. Nu începem să tragem de copil ca de un elastic pentru a-l întinde, dar trebuie încet să-l stimulăm pentru a
înțelege și corpul lui că acolo e o articulație care se poate mișca, un tendon
care trebuie mobilizat. Sunt reflexe pe care ei le au și pe care trebuie să le
menținem, să le
activăm astfel încât și
creierul să fie cât mai stimulat și cât mai activat.