Dacă tot mi-am luat de-o grijă şi – dispărut de pe 30 decembrie, anul trecut – Uzurpatorul e în siguranţă, la schi, m-am închis în laborator. (Aţi ghicit: de zece ani, lectura mea preferată e Agenda Preşedintelui).

Continui un experiment început în ziua în care am aflat cu uimire că pământul nu e plat. Fireşte, de atunci, păşesc cu mare băgare de seamă, şi părăsesc rarissim laboratorul meu de cercetare, construit cu ajutorul unor rude îndepărte, nişte şoareci de bibliotecă ghiftuiţi.

Nu mi-e teamă să destăinui ce pun la cale, într-o ţară în care nici  Serviciile nu te mai ascultă. Construiesc în mare taină un accelerator de articole. Ce urmăresc? Ca, amestecând tot ce am scris până astăzi, să ajung la litera care a declanşat nebunia (grafomanie – „tendinţă patologică de a scrie mult şi fără rost”).

Să ajung la litera primă, cea care le-a amăgit pe celelalte să i se alăture, încredinţându-le că ar fi politicamente corretto, târându-le într-o aventură a sensurilor, în care iată-le învârtindu-se ca lumina farurilor-fantomă.

Dar dacă laboratorul e doar în colivia minţii mele? Poate că am ajuns, aidoma lui rabbi Yekusiel Yehuda, să mă cert cu literele, luând apărarea cuvintelor, cum se certa el cu îngerii, luând apărarea oamenilor.